proză scurtă

 

  "    Fereastra dinspre nord este locul preferat al doctorului Nistorescu. Aici, în fiecare dimineaţă îşi ţine ritualul armonizării trupului, sufletului şi spiritului, cu viaţa, natura şi Universul. Bucuria pe care o simte la vederea astrului auriu, este atât de înâlţătoare şi benefică, încât, ca un copil, îl îmbrăţişează. Îl adună în căuşul palmei şi-l bea ca pe un strop de rouă, ca pe o picătură de viaţă. Mâinile împreunate în rugă, din dreptul inimii le ridică încet, înspre deasupra capului, de unde, ca dintr-o fântână arteziană revarsă spre înafara trupului lumina câmpului auric. Este fericit că… este!  Îşi conştientizează existenţa! Sublimul, misterul vieţii îl simte ca un impuls, ca o vibraţie înaltă care se aplifică prin toate celulele, adâncindu-se cuantic în microuniversul interior. Dar, rugăciunea (cântecul sufletului) erupe în afară, într-un murmur duios:        “-Este dimineaţă, primesc binecuvântarea luminii; este un nou început; trăiesc simfonia vieţii aici şi acum; clipa este eternitate; mă extind cu bucurie în Marele Tot. Sunt copilul Tău divin, Doamne! Manifestarea perfecţiunii Tale! Lumina îmi este călăuză; Iubirea starea de a fi! Sunt! Mulţumesc Atotputernicule! Tu faci Totul! Tu eşti Totul! Eşti!”

            Sirena salvării din intersecţie îl readuce la concret: “-Vreo urgenţă! Doamne, iartă-i greşelile făcute cu voie sau fără de voie în căutarea luminii. Viaţa lui atârnă de un fir de aţă. Noi medicii suntem doar uneltele Tale. Facă-se voia Ta, Doamne!”

            Din micul parc din faţa blocului, îi atrage atenţia falnicul stejar care îl aşteptă răbdător, salutându-l prin codurile speciei lui -înclinarea crengilor şi freamătul frunzelor-, parcă-i şopteşte: “Namaste!” ( Dumnezeu din mine îl onorează pe Dumnezeu din tine!)

            Voios şi sprinten ca un adolescent, îşi continuă exerciţiile 
 fizice. De fapt puţini ştiu că este de vârsta pensionării! Aliura atletică îi pune în valoare trupul drept şi perfect ca bradul, de care este atât de preocupat să-l menţină sănătos, motivând că este templul spiritului.

            Zgomotul străzii care pătrunde agresiv prin fereastra deschisă, nu-l mai tulbură. S-a autoeducat să se bucure de frumos. Îşi aruncă privirea spre minunatele mogâldeţe, care grăbesc paşii spre şcoală; şi, automat, gândul îi zboară la nepoţei: “-Ehei, ca mâine vor ajunge şi ei cu ghiozdanele uriaşe în spate şi năsucurile roşii de frig! Vor duce mai departe numele şi spirala ADN-ului!”.  (...)   "

            VIAŢA ÎŞI CONTINUĂ ZBORUL ( fragment)
                                        de Maria Sturdza-Clopotaru

 

 

PROZĂ SCURTĂ PENTRU COPII

 DIN CICLUL :   ÎNGERII EXISTĂ!

BUCURIA SĂRMANULUI

Violeta a ieşit de la grădiniţă. Mergea împreună cu mama ei spre staţia de autobuz. Trebuia să mai facă nişte cumpărături, apoi să se întoarcă acasă.
La câţiva metri de staţie, un bătrân, cu o căciulă trasă pe cap de abia i se mai zăreau ochii, cu un palton ponosit, mai mare decât trupul lui firav, stătea pe un carton, cu mâna întinsă, îndreptată spre trecători.
O doamnă s-a oprit şi i-a pus un bănuţ în palmă. El şi-a înclinat capul, iar buzele lui parcă aduceau mulţumiri.
Violeta, vede întâmplarea, întoarse capul de câteva ori, uitându-se în urmă spre bătrân şi întreabă:
- Mami, de ce stă nenea acolo? Tanti de ce i-a dat bani?
- Este un om necăjit, un sărman – îi răspunde aceasta.
- Şi de ce are hainele aşa de mari şi de murdare?
- Pentru că nu are altele, nu are unde să doarmă şi nu are ce să mănânce, de asta este necăjit.
În acea clipă, Violeta se smulge din mâna mamei, se întoarce câţiva metri înapoi şi se opreşte drept în faţa lui. Îl priveşte fix în ochi. Apoi, cu mânuţa ei delicată îi atinge o mână şi spune întristată:
- Săracul! Se înalţă pe vârful picioarelor şi-i şopteşte la ureche:
- Te iubesc! Îşi aruncă privirea bucuroasă spre mama ei şi o zbugheşte în fugă spre ea:
- Mami, nu te superi, nu, că am stat de vorbă cu un străin. E şi el necăjit!
Mama o îmbrăţişează cu duioşie:
- Nu iubire mică. Să mergem.
Bătrânul, emoţionat de gestul fetiţei, a lăsat din ochii lui deznădăjduiţi să-i curgă două lacrimi fierbinţi, care s-au pierdut în barba căruntă. Dar, erau lacrimi de bucurie! În acea clipă şi-a dat seama că ceea ce a primit de la acest sufleţel este mult mai valoros decât toate darurile din lume. Privirea senină a fetiţei l-a străpuns direct în inimă! S-a simţit viu. Şi-a ridicat ochii spre cer şi a gândit:
- Doamne, a fost un înger, aşa-i? Ochii ei albaştri m-au făcut să-mi aduc aminte de Tine.

Seara, înainte de culcare, pe când muşca dintr-o pâine, s-a gândit:
- Omul poate să reziste mult fără o bucată de pâine, dar fără iubire… fără iubirea Ta Doamne, sufletul se usucă, se pierde…
După câteva zile, Violeta, a trecut din nou cu mama ei spre staţia de autobuz. L-a zărit de la distanţă şi a strigat:
- Mami, uite-l pe nenea necăjit!
Se smulse iute din mâna ei şi se opreşte în faţa lui zâmbind:
- Ce faci?
Acesta, de emoţie şi-a înghiţit cuvintele. Era fericit că îl băga şi pe el cineva în seamă! La rându-i, i-a zâmbit cu capul înclinat.
Mama o prinse de mânuţă şi-i spune:
- Haide, Violeta. Uite, pierdem autobuzul.
Micuţa îi face semn de rămas bun, dar în fugă, i-a căzut din buzunar o mogâldeaţă albă, de pluş. Semăna cu un căţeluş.
Bătrânul l-a ridicat de jos, l-a curăţat şi l-a băgat cu grijă în buzunar, să i-l dea data viitoare când o mai întâlneşte.
Au trecut multe zile, dar îngeraşul cu ochii albaştri nu mai apărea.
Bătrânul era din ce în ce mai slăbit şi mai bolnav. Îi era teamă că nu mai vine.
Când, într-o zi, îi aude vocea limpede ca un clopoţel:
- Ce faci? Mai eşti necăjit?
Acesta, cu ochii înlăcrimaţi, scoate din buzunar căţeluşul şi i-l întinde fetiţei.
Violeta, de bucurie, strigă:
- Uite, mami! Nenea mi l-a găsit pe Pufuleţ! Săru’mâna. Pa.
Şi se pierde cu mama ei prin mulţimea care cobora din autobuze.
În acea seară, îngrămădit în hainele lui ponosite, a adormit fericit. În urechi, parcă îi răsuna vocea micuţei:
- Ce faci? Mai eşti necăjit?
Ochii ei, cu sclipiri azurii, erau ca o poartă de lumină spre Rai.
Mulţumesc, Doamne, că nu m-ai uitat!
Acum ştiu, că îngerii există! *** MARIA STURDZA-CLOPOTARU***